De ce, „joc" ?[1]
Fiindcă jocul implică o anumită curăţenie morală; angajează uitarea tuturor incomodităţilor; solicită limpezimea simţirii, presupune bunătate şi altruism. Nu poate fi caracterizată mai bine şi mai complet plastica lui Nicu Enea, artist-pictor, după cum ii plăcea să se definească în cărţile sale de vizită, decât o face această sintagmă pe care am extras-o dintr-un text de Victor Ion Popa şi pe care o folosim cu sfială, acum, drept titlu al acestei modeste întreprinderi.
Cantonat între galben cafeniu, limbajul artistic al pictorului nu şochează ci, dimpotrivă, creează certitudinea unei comunicări simple, fireşti, ca intre oameni ce se cunosc de mult, îndatoraţi să-şi mărturisească tot ce se simte frumos. „Trepidaţia experimentului ii era străină"[2].
Spovedindu-şi „temelia inimii lui moldoveneşti"[3], Enea verifică, cu mijloace remarcabile, cuceririle şcolii româneşti de pictură de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Şi totuşi, dincolo de aparenta monotonie, dincolo de lentoarea sa paradoxal ritmică, penelul pictorului divulgă un program urmat cu tenacitate, profesat cu lirism reţinut şi echilibru. Ca forme estetice, tablourile sale ne prezintă câmpuri şi păduri, anotimpurile satului, ale codrului, florile, dar şi trupul omenesc, habitudinile ţăranului, abstractele colocvii ale muzelor: o melopee discretă, intre galben şi cafeniu, exultă în toate şi o indelebilă impresie de vigoare şi sănătate lasă privitorului pânzele sale; căci in conţinutul subiectelor decelăm întotdeauna „aceeaşi stăruitoare pătimaşă întoarcere către meleagurile natale, către epica existentă rurală căreia îi conferă ritmuri năvalnice sau, adesea, nostalgice evocări romantice[4].
Cutumele satului răzeşesc si îndreptările părinţilor săi i-au modelat caracterul şi I-au marcat definitiv cu blazonul blândei şi tragicei sale stirpe de plugari români: bunul simţ şi nesfârşita răbdare.
A răzbit greu, dar calităţile care i-au prisosit au fost răbdarea şi perseverenţa.
„Un pictor tânăr şi excepţional înzestrat..." (H. Blazian)[5]
„Pictorul Enea are calităţi de o putere remarcabilă..." (M. G. Constantinescu)[6]
„Şi aşa te dispune şi te încântă arta cinstită, nefăţarnică a figurilor reprezentative cele mai proeminente din templul artelor noastre frumoase." (V. Bilciurescu îl citează pe Nicu Enea alături de Petraşcu, Bunescu, Cretzulescu, Schweitzer - Cumpăna, Műtzner, Şirato etc.)[7]
„...această sensibilitate mărturiseşte ceva mai mult decât un nume, ori o atitudine." (V. I. Papa)[8]
„La Cartea românească, N. Enea expune un număr impresionant de pânze. (...) constituie una din cele mai bogate şi mai interesante manifestări de artă actuale." (P. Miracovici)[9] etc., etc.
Ubertatea talentului său robust, de vigoare rustică, sugerează continuarea în alt plan a fertilităţii plaiului natal, fertilitate descrisă întotdeauna la încoronarea ei vara sau toamna, sau în stare de misterioasă latenţă: iarna; niciodată în forma vulgară de ebuliţie - primăvara i se părea agresivă, - îl obosea şi-l inhiba vehemenţa verdelui ubicuu.
„Enea e de o fiinţă cu poporul, de o substanţă, şi nu are calităţile lui ambiţios potenţate, ci la nivelul celei mai sincere integrări: este unul dintre pictorii români caracteristici."[10]
„...pictura lui Enea, prin paleta ei cu infinit joc intre galben şi cafeniu, e reliefare a unei atitudini de masă prin care artistul spovedeşte temelia inimii lui moldoveneşti".[11]
Era un spirit calm, iubea liniştea, cultiva prietenii de suflet si relaţii familiale odihnitoare, — tot ce a obţinut, a obţinut adjudecându-şi, cu forţe proprii, rezultatele finale ale unor concursuri de breaslă, lucru ce nu i s-a iertat de către co-breslaşii săi, a căror gelozie nu a putut fi stinsă nici măcar de faptul că Statul comunist, proaspăt importat, îl ostraciza sub acuzaţia aberantă de a fi fost pictorul Casei regale şi „îl pedepsea”, obligându-l să-şi câştige existenţa ca muncitor vopsitor la fabrica „Proletarul” din Bacău. – Iată de ce susţin că premiatul Ministerului cultelor şi artelor şi al Saloanelor oficiale dintre cele două războaie, pictorul care a obţinut la Expoziţia internaţională din 1935, la Paris, medalia de argint pentru lucrarea „Portretul soţiei” – câţi dintre pictorii români au mai fost onoraţi astfel? -, câştigătorul concursului organizat pentru decorarea Palatului regal şi autorul – de succes! - a numeroase expoziţii de pictură în ţară şi în străinătate, dar şi realizatorul unor mari lucrări de pictură bisericească (la Catedrala din Chişinău, la Biserica Sfinţii Voievozi din Bacău etc.), iată: aşteaptă să i se recunoască contribuţia excepţională, alături de poetul George Bacovia, la conturarea efigiei spirituale a Bacăului! (Viaţa alcătuită din scrisori, articole şi poze - Viorel SAVIN)
[1] Text preluat din: Viorel Savin, „Nicu Enea”, (Coperta: Constantin Rotaru; diapozitive: Dorin Dodiţă). Editor Complexul Muzeal Judeţean Bacău, 1989.
[2] lon Frunzetti — „Despre melosul moldoveanului Nicu Enea". In Catalogul „Retrospectiva Nicu Enea".
Bucureşti, 13 august 1966.
[3] V. I. Popa — „Ordinea" din 16 martie 1933. Cf. catalog „Expoziţie retrospectivă NICU ENEA", Bacău,
1978.
[4] Eugenia Antonescu — „Desenul în opera lui Nicu Enea". Catalog, Bacău, 1973.
[5] „Adevărul literar şi artistic", 10 februarie 1929.
[6] „Universul literar", 2 martie 1930.
[7] „Universul literar", 25 mai 1930.
[8] „Ordinea", 16 martie 1933.
[9] 8 „Universul litrar”, 26 martie 1938.
[10] lon Frunzetti — op. cit.
[11] V. 1. Popa — op. cit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu