19 august 2015
Nicu
Enea s-a născut la 28 mai 1897 în satul Valea Arinilor, comuna Lucăceşti, azi
com. Măgireşti. Este strănepotul pictorului de biserici Zaharia Enea, zugrav de
gros cum erau numiţi cei care se îndeletniceau cu acest meşteşug la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Părinţii săi Vasile şi
Catinca Enea au fost ţărani ce-au insuflat de timpuriu copilului, tînărului de
mai târziu, dragostea pentru locurile natale. A urmat cursurile şcolii primare
din Lucăceşti, apoi pe cele ale Şcolii Normale de învăţători din Piatra Neamţ
unde manifestă un vădit interes pentru pictură, realizând printre alte lucrări şi
un ”Autoportret”. Pasiunea pentru pictură devenind din ce în ce mai mare începe
a se gândi să se facă pictor. Viziunea artistică a început să prindă contur după
ce s-a înscris la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti în 1921. Aici va studia
desenul cu C-tin. Artachino, pictura cu G.D. Mirea, Ressu, Steriadi, Verona,
Petraşcu şi sculptura cu Francisc Ştork, artişti de la care Nicu Enea a deprins
temeinic aspiraţia exprimării veriste a realităţii. Nevoit să-şi întrerupă
studiile (va termina în 1928), Nicu Enea vine la Bacău ca învățător în satul
Goioasa și Ciugheș din comunaPalanca, județul Bacău și, mai târziu, suplinitor al
catedrei de desen şi pictură la Şcoala Normală de băieţi. În această perioadă îl
va cunoaşte pe remarcabilul profesor Grigore Tăbăcaru, doctor în filozofie,
care îl va determina să deschidă, în 1925, sub patronajul Ateneului cultural
băcăuan, prima expoziţie personală. Acesta a fost semnalul declanşării unei susţinute
activităţi artistice. Au urmat numeroase expoziţii personale la Roman, Bacău,
Focşani, Piatra Neamţ, încă student fiind. Începe a-și organiza propriile
expoziții la Bucureşti la ”Ateneul
Român”, ”Cartea Românească” și ”Universul”
în 1929, 1930, 1931, 1932 și 1933, precum şi participări la Salonul Oficial și Salonul Moldovei. În 1931,
în sala ”Ileana” de la ”Cartea Românească” are o expoziţie
împreună cu C.Barasky unde expune 89 de lucrări, nuduri şi portrete. Regina
Maria, recunoscută ca o colecţionară de gust vizitându-i expoziţia reţine unul
dintre tablouri intitulat ”Nud şi fereastră”. ”Portretele sale de o eleganţă deosebită sunt atrăgătoare nu numai prin
impresiile concise ce se degajă din privirea lor cât prin forţa atrăgătoare a
coloristicii sale”.(Universul literar).
În mai 1933, după ce refuză în câteva rânduri catedra de
pictură de la Academia de arte frumoase din Iaşi, Nicu Enea împreună cu soţia
sa, pictoriţă şi ea, întreprinde o călătorie la invitaţia Reginei Mărioara a
Jugoslaviei. Aici rămâne un an şi jumătate, timp în care lucrează cu
febrilitate peisaje din Macedonia sârbească, Mutenegru şi Dalmaţia. Expoziţiile
organizate la Belgrad - în sala ”Au cercle des amies de la France”,
la Zagreb – sala ”Eddo Ullrich”, pentru care pictează peisaje, nuduri, câteva
portrete şi un autoportret, s-au bucurat de un mare succes printre confrați și
critica de specialitate. Aceste reuşite manifestări artistice ne prezintă un
pictor matur, sensibil observator al peisajului şi al omului, un pictor a cărui
paletă a căpătat o lumină nouă ce-i va defini stilul. Puternic legat de pământ
şi de oameni, Nicu Enea a exprimat sensibil şi atent frumuseţea şi pitorescul
peisajelor Iugoslaviei, a căror reprezentare plastică poate fi considerată o
culme a realizării sale artistice. Un interesant şi valoros grupaj de lucrări
din această perioadă sunt etalate în salonul Casei memoriale, la parterul
imobilului: ”Corabie şi bărci la
Dubrovnic”, ”Baie veche din cartierul turcesc- Scopje”, ”Morminte vechi din
Deceani”, ”Bâlci în Peck”, etc. Importanta schimbare pe care momentul
iugoslav a constituit-o pentru opera pictorului Enea se va reflecta în toate
lucrările inspirate din peisajul românesc şi de cel al Moldovei îndeosebi. De
la Zagreb, Nicu Enea pleacă în Italia unde vizitează Roma şi Veneţia. Fascinat
de operele lui Michelangelo la întoarcerea în ţară abordează compoziţii de mari
dimensiuni, cu grupuri şi personaje concepute şi construite solid, exeplificând
în acest sens, nudul în racursi aflat la muzeul de artă. După alte participări
la saloanele oficiale şi expoziţii de grup la care se distinge între confraţii
într-ale şevaletului, în 1935 participă la salonul oficial şi la expoziţia
internaţională de la Paris cu lucrarea ”Elvira”,
unde este distins cu medalia de argint. Continuă să-l preocupe structura şi
integritatea ansamblului, fapt care îl regăsim în panourile decorative în care
reprezintă michelangelesc artele: (”Poezia”,
”Muzica”, ”Dansul”, ”Pictura şi sculptura”, ”Arhitectura” cât şi ”Scenă de
familie”, ”Cosaşi”, ”Munca”, ”Botezul”, ”Pe câmp”), pentru decorarea
Palatului Regal. În 1936, în
prezenţa membrilor casei regale şi a numeroase personalităţi culturale şi
politice (N.Titulescu, C.Rădulescu- Motru, M Sadoveanu, Petre Andrei, Geo
Bogza, N. Tonitza, Camil Ressu, Th. Pallady, O.Han, are loc vernisajul, în
aripa dreaptă a Palatului, peste care, în 1944 vor cădea bombele aliaţilor,
distrugerile fiind considerabile, printre ele se numără şi lucrările lui Enea.
Revista ”Universul” din februarie a acelui an consemnează despre
compoziţiile executate: ”... Impresionantele
sale fresce de la Palat vădesc talentul unui pictor a cărui forţă vine din
sănătatea morală a poporului român. În ele pare că dl. Enea a adunat ce-i mai
grandios şi mai dăinuitor în sufletul nostru: bucuria vieţii - Dansul, Muzica, Poezia, Pictura, Sculptura,
armonia cu Dumnezeu şi natura: Botezul,
Pe câmp, Scenă de familie, fără de cari n-ar fi de aflat, rosturile vieţii:
Munca, Cosaşi, Arhitectura.)”
Anii 1935 – 1940 aduc în evoluţia artistului un plus de
rafinament în elaborarea tablourilor. Câteva peisaje de mici dimensiuni lucrate
în acea perioadă - existente în casa memorială, fac dovada schimbării
cromatice: ”Peisaj din pădure”, ”Schiţă
cu lizieră”, ”Biserica de la Sibiu”, ”Balcic”, s.a., lucrate cu economie de
mijloace dar de maxim efect plastic.
În 1939 termină de pictat Biserica ”Sfinții Voivozi” din
Cartierul CFR din Bacău, la sfințierea acesteia fiind prezenți oficialități ale
orașului: avocatul Zlotescu, ministrul Mircea Cancicov, scriitoarea - prietenă
de familie - Georgeta M.Cancicov, prof. Leonida Dumitrescu - primarul orașului.
Demn de menționat este faptul că împreună cu pictorul Nicolae Stoica și Emil
Ivănescu, în 1942, încep să picteze Catedrala din Chișinău, Nicu Enea
aducându-și contribuția în cea mai mare parte.
Artist de esenţă realistă, îndrăgostit de concret, Nicu Enea
a realizat opere cu suficient impact pentru a se impune unui public avizat şi
cu multiple posibilităţi de comparaţii. Arta lui este plină de puritate
religioasă ce exprimă o înţelegere profundă a vieţii. Între ceea ce este
dumnezeiesc şi omenesc domneşte un echilibru tulburat doar de avatarurile
vremii. Dincolo de hotarele naturii el a înveşnicit existenţa satului natal prin
desen şi culoare ca temelie ontică. Chiar dacă nu a fost singurul pictor care a
abordat spaţiul rural şi tematica ţăranului, obârşia, cunoaşterea vieţii de la
ţară este înfăţişată în multe crochiuri, schiţe de compoziţie şi tablouri.
Desenul ne introduce în climatul familial al satului natal. Portretele,
siluetele de ţărani aflaţi în repaus ori surprinşi la munca pământului, au
trăsături deosebit de expresive iradiind o forţă epuizată şi resemnată, dar
sigură pe sine. Urmărindu-i cu interes şi admiraţie producţia artistică,
Grigore Coban a notat:” Contactul direct
cu natura i-a înlesnit cunoaşterea îndeaproape a condiţiei precare a ţăranului
român care ţinea eroic piept greutăţilor amare ale vieţii. Nicu Enea nu a
pornit de la teorii ci de la nemărginita dragoste pentru părinţii săi, pentru
fraţii săi, pentru casă şi petecul lor de pământ, pentru viaţă şi obiceiurile
lor.” Linia fermă, aproape severă, claritatea expresiei, rigoarea
chipurilor de ţărani, precizia anatomică, întreaga paletă a limbajului artistic
exprimă calităţi deosebite ale pictorului. Şi-a făcut părtaş desenul
preumblându-l printre oamenii satului. Toată opera pictorului este atât de
elocventă încât fiecare lucrare îşi spune povestea, deschizând poarta
sufletului oricărui privitor. O confesiune plastică transpusă în episoade
lirice de maximă curăţenie. Drama fiecărui personaj o dizolvă pe suprafaţa de
hârtie sau pânză. Lucrările ”Odihnă la
câmp” şi ”Odihnă pe câmp”sunt
adevărate capodopere în acest sens.
Omul care munceşte pământul îşi consolidează puritatea şi integritatea
conştiinţei de a exista prin munca generatoare de multe rânduri de sudori, unde
dormitul pe câmp îl ridică la rang de martir. Întins pe pământ sau rezemat de
grindeiul plugului de lemn ţăranul istovit de trudă este redat cu iubire,
înţelegere şi smerenie, cât să nu tulbure atmosfera de sacerdoţiu a muncii. El
umple, întregește, delimitează sau extinde imaginea despre omul simplu în
tonalităţi de alb al straielor, de verde crud, ocru, sienă naturală, arsă şi brun,
albastrul cerulleum al cerului pierdut la orizont în ultimul plan, fără nici o
exagerare spre a impresiona. O orchestrare deplină al echilibrului cromatic, a
liniilor şi volumelor, a depărtării şi întinderii prin care pictorul
transfigurează odihna într-un moment esenţial. ”... mărturisesc că am văzut în pictura d-lui Enea întreaga viaţă a
neamului nostru ... Iată o clipă de odihnă în necăjita viaţă a ţăranului (...)
pe care l-a prins o umbră de somn”, spune Constantin Sturzu - directorul
ziarului băcăuan ”Moldova”.
Cromatica, alfabet al expresivităţii, îi preia stările de
suflet. Între nostalgia satului şi duritatea urbanului rămân doar tăcerile ce
se mai pot auzi. ”Tăcerea este rezerva
energetică ce amplifică instinctul creator”[i]. Nicu Enea este
pictorul vieţii şi al luminii. A îngrămădit în el prea multe suferinţi, ”Mama” - icoana sufletului, ”Mama oarbă” sau ”Ţăran stând pe laviţă”, nu au putut fi şterse de vremi. Tuşa largă
de culoare de griuri verzui, tonuri violacee şi teroase trădează un dramatism
şi o împăcare cu capriciile existenţei dar şi o siguranţă şi fermitate ce-şi
trage seva din caracterul demn al personalităţii artistului. Desenul este
încărcat cu mare emoţie cromatică. Formele sunt pretexte, linia dominantă este
viguroasă fără a fi dură, este curbă şi doar excepţional dreaptă. Câtă aleasă
simbolistică deţine culoarea lui: nuntă şi doliu, muncă şi împărtăşanie, dragoste
şi indiferenţă, luptă şi renunţare. Culoarea îl seduce şi mişcarea îl
emoţionează, procurându-i controlul absolut asupra clipei în construcţia
pânzei. Lipsa de imaginaţie îl făcea inapt pentru creaţia nonconformistă, numai
lumea logică şi cognoscibilă aşezată pe temelia realităţii şi al vizibilului îl
putea inspira. El aparţine categoriei de oameni pentru care munca este un
talent exersat, care îşi încheie ciclul odată cu viaţa. Portretistica şi
peisagistica rurală este un omagiu adus locului de naştere, ataşamentul organic
faţă de pământul şi anonimii ţărani din bătătura casei.
Comparativ cu producţia de nuduri semnate de alţi pictori,
cea a lui Nicu Enea are o trăsătură specifică ce poate constitui un factor
determinant în apreciere. Pentru că, în mod exclusiv, Enea a avut drept model
propria soţie. Contururile unduitoare cu senzualităţi calde, calme, fără nici o
umbră de vulgaritate, descurajează privitorul de a vedea în ea un obiect al
plăcerii. Goliciunea trupului sugerează reflectarea genuină a unei stări
elementare şi fireşti. Racursiuri ce pun la grea încercare viziunea artistului
avantajat fiind de calitatea de soţ al modelului. Nudurile realizate,
majoritatea înfăţişate cu ploapele
lăsate, ori cu ochii închişi, este semn de înţelegere a artistului în grija
căruia, modelul se lăsa abandonat cu pudoare. Enea era un arhitect al formelor
monumentale, sculpturale. Nudurile lui, modelate în culoare temperată trecută
printr-un filtru discret, în antiteză cu fovul Gaugain care pictează femeia în
culori tari, saturate, cu ochi flmânzi, larg deschişi pentru a surprinde tot
ceea ce eventual i-ar putea scăpa, au
aceiaşi calitate de esenţializare a marii teme a naturii genuine. Un fel
de nobleţe ancestrală, de extaz mistic şi vigoare primară prin care evită
artificialitatea şi efemerul lumii în care trăieşte. ”Omul ăsta ar putea s-o picteze goală şi pe fecioaara Maria, fără ca să
pară o împietaate şi să deranjeze pe cinva”, a exclamat uimit Schwetzer
Cumpăna la una din expoziţii..
Traversează cea mai grea perioadă a vieţii după răsturnarea
politică în românia, până în 1956 este privat de drepturi băneşti trăind din
leafa Elvirei. Pictează flori, maci, trandafiri, pansele, cârciumărese, irişi
şi garoafe până la saturaţie cu care merge el însuşi la târg pentru a-şi expune
spre vânzare tablourile. Însă Enea a pictat flori şi în prima perioadă de
creaţie. Pentru artist sunt deopotrivă un însoţitor al dragostei, al iubirii
conferind simbolic caracterul de puritate şi nevinovăţie. Apusul autorităţii
regale intervenită odată cu instalarea erei comuniste părea să nu-l atingă de
vreme ce se afla în graţiile concitadinului Lucreţiu Pătrăşcanu. Dar odată
căzut în dizgraţie, considerat fiu de burghez, steaua lui Pătrăşcanu începe să
coboare trăgând după ea un văl de umbră şi peste cea a pictorului. Prezenţă
constantă la concursurile importante pentru obţinerea comenzilor provoacă
invidia colegilor de breaslă care nu-i vor ierta niciodată, nici după moarte,
faptul de a-i fi învins în diferite împrejurări concurenţiale. Pe acest fond se
retrage la Buzău, în Brăiești unde va locui o bună perioadă de timp și va lucra
la primăria din localitate ca funcționar (1944 - 1946). Din 1946, constrâns de impunerile regimului
comunist şi nevoile fireşti de supravieţuire, începe să picteze lucrări
proletcultiste. În 1948, este trecut pe lista proscrişilor, după ce un coleg
(Lucian Grigorescu), ajuns în fruntea activiştilor artişti, i-a lipit pe
biografie eticheta de ”pictor decadental
burgheziei şi a casei regale”. Este angrenat în diferite activităţi cu caracter cultural-educativ, planşe
pentru Casa şcoalelor, machete pentru gazetele de perete. Prezenţa operelor
sale este semnalată aproape anual la saloanele oficiale, iar din 1952 la expoziţiile regionale,
interregionale, anuale de stat, realizând lucrări inspirate din viaţa nouă a
satului. Îngenunchiat, va căuta să accepte mutilarea şi pictează tablourile ”Portretul unui fruntaş în întrecerea
socialistă de la fabrica Proletarul Bacău” şi ”Compoziţie - judecarea unui sabotor în agricultură” pe care le
expediază la U.A.P. Iaşi în vederea organizării unei expoziţii tematice.
O scrisoare care începe prin adresarea de ” Stimată Tovarășe Anuța” din 5 mai 1950,
descrie cât se poate de acut sufeerința prin care trece artistul: ”A venit
primăvara, tovarăşe Anuţa! Am fost
obişnuit să lucrez numai pictură odată cu venirea ei (primăverii), căci aveam
anual expoziţie la Bucureşti. În acest anotimp am fost întotdeauna şi trebuie
să fiu în mijlocul naturii, să văd munca de primăvară. Vreau să plec la ţară,
apoi spre sonde la Moineşti, Tazlăul sărat, mina de cărbuni din Comăneşti, etc,
etc.” Disperat că nu reuşea să-şi ”însuşească noile deprinderi tehnice” în
realizarea lozincilor şi a meterialelor propagandistice, afectat de oboseala
ochilor ”... Cred că ştiţi şi d-voastră
că senzaţia unei culori anumite, care durează un anumit interval de timp are
tendinţa de a se transforma într-o senzaţie
a culorii complementare respective, încât eu, încercând într-o după amiază o
schiţă şi fiindu-mi ochii obosiţi de la scrisul cu roşu al lozincilor, nu am
văzut altă culoare în afară de verde. Apoi
şi sănătatea mi-e şubrezită: în trei luni de la 72 de kg. am ajuns la 67,5
kg....”, predă toată gestiunea şi pleacă de la fabrica ”Proletaru”.
Alte lucrări în spiritul tematicii: ”La arie”, ”Citirea presei”, ”Nuntă
ţărănească”. Această din urmă lucrare, de mari dimensiuni, decorează şi în
prezent, un perete de la etaj al Consiliului Judeţean Bacău. Resorturile
imaginative s-au declanşat, la momentul pictării ei, într-un gest neaşteptat,
surprinzător poate chiar şi pentru artist: s-a introdus pe sine în alaiul nuntaşilor
prinşi în horă iar pe Ghe.Ghe. Dej printre lăutari, cântând la scripcă (vioară).
Entuziasmul se resimte numaidecât, tușa capătă amploare, culorile se exaltă.
Vigoarea, incisivitatea, precizia și spontaneitatea este dată de emoția care
emană din scena nunții, culoarea
triumfă, e o sărbătoare la care participă toată suflarea satului. Artistul nu
doar consemnează un eveniment, este preocupat mai mult să exprime sentimentul
care zdruncină întreaga ființă potențând expresia, exagerează ce i se pare
esențial și înlătură ceea ce pare a fi insignifiant. De asemenea, redă scene
din viaţa grandioaselor şantiere ale socialismului ”Barajul de la Bicaz”, ”Greva
de la Lapoş”, ”Surâzând viitorului”, ”Fruntaşi în tăierea pădurilor”, ”Şantier”,
”Şedinţă la Căminul Cultural”, ”Portret de petrolist” etc. Fără a se bucura
de aprecierea artei sale, fondul sentimental nu-l părăsește. Continuă să
picteze conferind modelelor o remarcabilă demnitate chiar și atunci când nu era
cazul.
Moartea l-a surprins, pe acest neobosit slujitor al
frumosului şi al adevărului, la 16 septembrie 1960, în plină perioadă de
adaptare. A fost o prezenţă
originală care te cucerea mai întâi prin distincţia figurii parcă sculptată, de
o excesivă politeţe şi cuminţenie a privirii moştenită de la părinţi, modest,
romantic, elegant în înfăţişare şi comportări, deosebit de sensibil. Nicu Enea
viețuiește prin culoare, unica armă prin care a învins. În 1961, la un an de la moartea
artistului, Muzeul regional organiza prima expoziţie retrospectivă în semn de
omagiu.
Timpul şi iubirea îşi pune amprenta pe ceea ce rămâne,
creaţia unui artist într-o anume etapă istorică. În decembrie 1970, Elvira Enea
a făcut generoasa donaţie Complexului muzeal judeţean Bacău, imobilul,
mobilierul, obiectele personale ale pictorului, o importantă colecţie de
grafică şi pictură realizate de artist, cât și corespondența din care reiese o
poveste de dragoste gingașă, și pare-se nemuritoare. Gestul de dăruire totală a
Elvirei nu înseamnă o utopie a iubirii universale ci o credinţă şi o voinţă
adâncă a ei. Renunţarea la sine într-o asemenea idealitate este aureolă şi nu
suferinţă zădarnică, martirajul Elvirei consemnând începutul şi nu încheierea
vieţii. Opera creată de cel care a divinizat-o le-a oferit şansa nemuririi
amândurora.
Valorificarea integrală a creaţiei şi personalităţii
artistului se face fără îndoială prin Casa memorială Nicu Enea din cadrul
Complexului Muzeal Județean, recompunând cadrul de viaţă şi muncă al pictorului care şi-a
legat destinul de oraşul Bacău.
1 - Nicu
Enea - Radiografia unui destin artistic, Doru Kalmuski, editat de Muzeul
Județean de Artă Bacău, 1997;
Bibliografie:
1 - Nicu Enea, Grigore Coban, Muzeul Județean de Istorie
și Artă Bacău, 1979;
2. - Nicu Enea - Radiografia
unui destin artistic, Doru Kalmuski, editat de Muzeul Județean de Artă Bacău,
1997;
Abonați-vă la:
Postări (Atom)