19 august 2015

Tabara de cercetare aplicata pentru prezentare Casa Memoriala ...


Nicu Enea s-a născut la 28 mai 1897 în satul Valea Arinilor, comuna Lucăceşti, azi com. Măgireşti. Este strănepotul pictorului de biserici Zaharia Enea, zugrav de gros cum erau numiţi cei care se îndeletniceau cu acest meşteşug la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Părinţii săi Vasile şi Catinca Enea au fost ţărani ce-au insuflat de timpuriu copilului, tînărului de mai târziu, dragostea pentru locurile natale. A urmat cursurile şcolii primare din Lucăceşti, apoi pe cele ale Şcolii Normale de învăţători din Piatra Neamţ unde manifestă un vădit interes pentru pictură, realizând printre alte lucrări şi un ”Autoportret”. Pasiunea pentru pictură devenind din ce în ce mai mare începe a se gândi să se facă pictor. Viziunea artistică a început să prindă contur după ce s-a înscris la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti în 1921. Aici va studia desenul cu C-tin. Artachino, pictura cu G.D. Mirea, Ressu, Steriadi, Verona, Petraşcu şi sculptura cu Francisc Ştork, artişti de la care Nicu Enea a deprins temeinic aspiraţia exprimării veriste a realităţii. Nevoit să-şi întrerupă studiile (va termina în 1928), Nicu Enea vine la Bacău ca învățător în satul Goioasa și Ciugheș din comunaPalanca, județul Bacău și, mai târziu, suplinitor al catedrei de desen şi pictură la Şcoala Normală de băieţi. În această perioadă îl va cunoaşte pe remarcabilul profesor Grigore Tăbăcaru, doctor în filozofie, care îl va determina să deschidă, în 1925, sub patronajul Ateneului cultural băcăuan, prima expoziţie personală. Acesta a fost semnalul declanşării unei susţinute activităţi artistice. Au urmat numeroase expoziţii personale la Roman, Bacău, Focşani, Piatra Neamţ, încă student fiind. Începe a-și organiza propriile expoziții la Bucureşti la ”Ateneul Român”, ”Cartea Românească” și ”Universul” în 1929, 1930, 1931, 1932 și 1933, precum şi participări la Salonul Oficial și Salonul Moldovei.  În 1931, în sala ”Ileana” de la ”Cartea Românească” are o expoziţie împreună cu C.Barasky unde expune 89 de lucrări, nuduri şi portrete. Regina Maria, recunoscută ca o colecţionară de gust vizitându-i expoziţia reţine unul dintre tablouri intitulat ”Nud şi fereastră”. ”Portretele sale de o eleganţă deosebită sunt atrăgătoare nu numai prin impresiile concise ce se degajă din privirea lor cât prin forţa atrăgătoare a coloristicii sale”.(Universul literar).
În mai 1933, după ce refuză în câteva rânduri catedra de pictură de la Academia de arte frumoase din Iaşi, Nicu Enea împreună cu soţia sa, pictoriţă şi ea, întreprinde o călătorie la invitaţia Reginei Mărioara a Jugoslaviei. Aici rămâne un an şi jumătate, timp în care lucrează cu febrilitate peisaje din Macedonia sârbească, Mutenegru şi Dalmaţia. Expoziţiile organizate la Belgrad - în sala ”Au cercle des amies de la France”, la Zagreb – sala ”Eddo Ullrich”, pentru care pictează peisaje, nuduri, câteva portrete şi un autoportret, s-au bucurat de un mare succes printre confrați și critica de specialitate. Aceste reuşite manifestări artistice ne prezintă un pictor matur, sensibil observator al peisajului şi al omului, un pictor a cărui paletă a căpătat o lumină nouă ce-i va defini stilul. Puternic legat de pământ şi de oameni, Nicu Enea a exprimat sensibil şi atent frumuseţea şi pitorescul peisajelor Iugoslaviei, a căror reprezentare plastică poate fi considerată o culme a realizării sale artistice. Un interesant şi valoros grupaj de lucrări din această perioadă sunt etalate în salonul Casei memoriale, la parterul imobilului: ”Corabie şi bărci la Dubrovnic”, ”Baie veche din cartierul turcesc- Scopje”, ”Morminte vechi din Deceani”, ”Bâlci în Peck”, etc. Importanta schimbare pe care momentul iugoslav a constituit-o pentru opera pictorului Enea se va reflecta în toate lucrările inspirate din peisajul românesc şi de cel al Moldovei îndeosebi. De la Zagreb, Nicu Enea pleacă în Italia unde vizitează Roma şi Veneţia. Fascinat de operele lui Michelangelo la întoarcerea în ţară abordează compoziţii de mari dimensiuni, cu grupuri şi personaje concepute şi construite solid, exeplificând în acest sens, nudul în racursi aflat la muzeul de artă. După alte participări la saloanele oficiale şi expoziţii de grup la care se distinge între confraţii într-ale şevaletului, în 1935 participă la salonul oficial şi la expoziţia internaţională de la Paris cu lucrarea ”Elvira”, unde este distins cu medalia de argint. Continuă să-l preocupe structura şi integritatea ansamblului, fapt care îl regăsim în panourile decorative în care reprezintă michelangelesc artele: (”Poezia”, ”Muzica”, ”Dansul”, ”Pictura şi sculptura”, ”Arhitectura” cât şi ”Scenă de familie”, ”Cosaşi”, ”Munca”, ”Botezul”, ”Pe câmp”), pentru decorarea Palatului Regal. În 1936, în prezenţa membrilor casei regale şi a numeroase personalităţi culturale şi politice (N.Titulescu, C.Rădulescu- Motru, M Sadoveanu, Petre Andrei, Geo Bogza, N. Tonitza, Camil Ressu, Th. Pallady, O.Han, are loc vernisajul, în aripa dreaptă a Palatului, peste care, în 1944 vor cădea bombele aliaţilor, distrugerile fiind considerabile, printre ele se numără şi lucrările lui Enea. Revista ”Universul” din februarie a acelui an consemnează despre compoziţiile executate: ”... Impresionantele sale fresce de la Palat vădesc talentul unui pictor a cărui forţă vine din sănătatea morală a poporului român. În ele pare că dl. Enea a adunat ce-i mai grandios şi mai dăinuitor în sufletul nostru: bucuria vieţii - Dansul, Muzica, Poezia, Pictura, Sculptura, armonia cu Dumnezeu şi natura: Botezul, Pe câmp, Scenă de familie, fără de cari n-ar fi de aflat, rosturile vieţii: Munca, Cosaşi, Arhitectura.)”
Anii 1935 – 1940 aduc în evoluţia artistului un plus de rafinament în elaborarea tablourilor. Câteva peisaje de mici dimensiuni lucrate în acea perioadă - existente în casa memorială, fac dovada schimbării cromatice: ”Peisaj din pădure”, ”Schiţă cu lizieră”, ”Biserica de la Sibiu”, ”Balcic”, s.a., lucrate cu economie de mijloace dar de maxim efect plastic.
În 1939 termină de pictat Biserica ”Sfinții Voivozi” din Cartierul CFR din Bacău, la sfințierea acesteia fiind prezenți oficialități ale orașului: avocatul Zlotescu, ministrul Mircea Cancicov, scriitoarea - prietenă de familie - Georgeta M.Cancicov, prof. Leonida Dumitrescu - primarul orașului. Demn de menționat este faptul că împreună cu pictorul Nicolae Stoica și Emil Ivănescu, în 1942, încep să picteze Catedrala din Chișinău, Nicu Enea aducându-și contribuția în cea mai mare parte.
Artist de esenţă realistă, îndrăgostit de concret, Nicu Enea a realizat opere cu suficient impact pentru a se impune unui public avizat şi cu multiple posibilităţi de comparaţii. Arta lui este plină de puritate religioasă ce exprimă o înţelegere profundă a vieţii. Între ceea ce este dumnezeiesc şi omenesc domneşte un echilibru tulburat doar de avatarurile vremii. Dincolo de hotarele naturii el a înveşnicit existenţa satului natal prin desen şi culoare ca temelie ontică. Chiar dacă nu a fost singurul pictor care a abordat spaţiul rural şi tematica ţăranului, obârşia, cunoaşterea vieţii de la ţară este înfăţişată în multe crochiuri, schiţe de compoziţie şi tablouri. Desenul ne introduce în climatul familial al satului natal. Portretele, siluetele de ţărani aflaţi în repaus ori surprinşi la munca pământului, au trăsături deosebit de expresive iradiind o forţă epuizată şi resemnată, dar sigură pe sine. Urmărindu-i cu interes şi admiraţie producţia artistică, Grigore Coban a notat:” Contactul direct cu natura i-a înlesnit cunoaşterea îndeaproape a condiţiei precare a ţăranului român care ţinea eroic piept greutăţilor amare ale vieţii. Nicu Enea nu a pornit de la teorii ci de la nemărginita dragoste pentru părinţii săi, pentru fraţii săi, pentru casă şi petecul lor de pământ, pentru viaţă şi obiceiurile lor.” Linia fermă, aproape severă, claritatea expresiei, rigoarea chipurilor de ţărani, precizia anatomică, întreaga paletă a limbajului artistic exprimă calităţi deosebite ale pictorului. Şi-a făcut părtaş desenul preumblându-l printre oamenii satului. Toată opera pictorului este atât de elocventă încât fiecare lucrare îşi spune povestea, deschizând poarta sufletului oricărui privitor. O confesiune plastică transpusă în episoade lirice de maximă curăţenie. Drama fiecărui personaj o dizolvă pe suprafaţa de hârtie sau pânză. Lucrările ”Odihnă la câmp” şi ”Odihnă pe câmp”sunt adevărate capodopere în acest sens. Omul care munceşte pământul îşi consolidează puritatea şi integritatea conştiinţei de a exista prin munca generatoare de multe rânduri de sudori, unde dormitul pe câmp îl ridică la rang de martir. Întins pe pământ sau rezemat de grindeiul plugului de lemn ţăranul istovit de trudă este redat cu iubire, înţelegere şi smerenie, cât să nu tulbure atmosfera de sacerdoţiu a muncii. El umple, întregește, delimitează sau extinde imaginea despre omul simplu în tonalităţi de alb al straielor, de verde crud, ocru, sienă naturală, arsă şi brun, albastrul cerulleum al cerului pierdut la orizont în ultimul plan, fără nici o exagerare spre a impresiona. O orchestrare deplină al echilibrului cromatic, a liniilor şi volumelor, a depărtării şi întinderii prin care pictorul transfigurează odihna într-un moment esenţial. ”... mărturisesc că am văzut în pictura d-lui Enea întreaga viaţă a neamului nostru ... Iată o clipă de odihnă în necăjita viaţă a ţăranului (...) pe care l-a prins o umbră de somn”, spune Constantin Sturzu - directorul ziarului băcăuan Moldova”.
Cromatica, alfabet al expresivităţii, îi preia stările de suflet. Între nostalgia satului şi duritatea urbanului rămân doar tăcerile ce se mai pot auzi. ”Tăcerea este rezerva energetică ce amplifică instinctul creator”[i]. Nicu Enea este pictorul vieţii şi al luminii. A îngrămădit în el prea multe suferinţi, ”Mama” - icoana sufletului, ”Mama oarbă” sau ”Ţăran stând pe laviţă”, nu au putut fi şterse de vremi. Tuşa largă de culoare de griuri verzui, tonuri violacee şi teroase trădează un dramatism şi o împăcare cu capriciile existenţei dar şi o siguranţă şi fermitate ce-şi trage seva din caracterul demn al personalităţii artistului. Desenul este încărcat cu mare emoţie cromatică. Formele sunt pretexte, linia dominantă este viguroasă fără a fi dură, este curbă şi doar excepţional dreaptă. Câtă aleasă simbolistică deţine culoarea lui: nuntă şi doliu, muncă şi împărtăşanie, dragoste şi indiferenţă, luptă şi renunţare. Culoarea îl seduce şi mişcarea îl emoţionează, procurându-i controlul absolut asupra clipei în construcţia pânzei. Lipsa de imaginaţie îl făcea inapt pentru creaţia nonconformistă, numai lumea logică şi cognoscibilă aşezată pe temelia realităţii şi al vizibilului îl putea inspira. El aparţine categoriei de oameni pentru care munca este un talent exersat, care îşi încheie ciclul odată cu viaţa. Portretistica şi peisagistica rurală este un omagiu adus locului de naştere, ataşamentul organic faţă de pământul şi anonimii ţărani din bătătura casei.
Comparativ cu producţia de nuduri semnate de alţi pictori, cea a lui Nicu Enea are o trăsătură specifică ce poate constitui un factor determinant în apreciere. Pentru că, în mod exclusiv, Enea a avut drept model propria soţie. Contururile unduitoare cu senzualităţi calde, calme, fără nici o umbră de vulgaritate, descurajează privitorul de a vedea în ea un obiect al plăcerii. Goliciunea trupului sugerează reflectarea genuină a unei stări elementare şi fireşti. Racursiuri ce pun la grea încercare viziunea artistului avantajat fiind de calitatea de soţ al modelului. Nudurile realizate, majoritatea  înfăţişate cu ploapele lăsate, ori cu ochii închişi, este semn de înţelegere a artistului în grija căruia, modelul se lăsa abandonat cu pudoare. Enea era un arhitect al formelor monumentale, sculpturale. Nudurile lui, modelate în culoare temperată trecută printr-un filtru discret, în antiteză cu fovul Gaugain care pictează femeia în culori tari, saturate, cu ochi flmânzi, larg deschişi pentru a surprinde tot ceea ce eventual i-ar putea scăpa, au   aceiaşi calitate de esenţializare a marii teme a naturii genuine. Un fel de nobleţe ancestrală, de extaz mistic şi vigoare primară prin care evită artificialitatea şi efemerul lumii în care trăieşte. ”Omul ăsta ar putea s-o picteze goală şi pe fecioaara Maria, fără ca să pară o împietaate şi să deranjeze pe cinva”, a exclamat uimit Schwetzer Cumpăna la una din expoziţii..
Traversează cea mai grea perioadă a vieţii după răsturnarea politică în românia, până în 1956 este privat de drepturi băneşti trăind din leafa Elvirei. Pictează flori, maci, trandafiri, pansele, cârciumărese, irişi şi garoafe până la saturaţie cu care merge el însuşi la târg pentru a-şi expune spre vânzare tablourile. Însă Enea a pictat flori şi în prima perioadă de creaţie. Pentru artist sunt deopotrivă un însoţitor al dragostei, al iubirii conferind simbolic caracterul de puritate şi nevinovăţie. Apusul autorităţii regale intervenită odată cu instalarea erei comuniste părea să nu-l atingă de vreme ce se afla în graţiile concitadinului Lucreţiu Pătrăşcanu. Dar odată căzut în dizgraţie, considerat fiu de burghez, steaua lui Pătrăşcanu începe să coboare trăgând după ea un văl de umbră şi peste cea a pictorului. Prezenţă constantă la concursurile importante pentru obţinerea comenzilor provoacă invidia colegilor de breaslă care nu-i vor ierta niciodată, nici după moarte, faptul de a-i fi învins în diferite împrejurări concurenţiale. Pe acest fond se retrage la Buzău, în Brăiești unde va locui o bună perioadă de timp și va lucra la primăria din localitate ca funcționar (1944 - 1946). Din 1946, constrâns de impunerile regimului comunist şi nevoile fireşti de supravieţuire, începe să picteze lucrări proletcultiste. În 1948, este trecut pe lista proscrişilor, după ce un coleg (Lucian Grigorescu), ajuns în fruntea activiştilor artişti, i-a lipit pe biografie eticheta de ”pictor decadental burgheziei şi a casei regale”. Este angrenat în diferite activităţi cu caracter cultural-educativ, planşe pentru Casa şcoalelor, machete pentru gazetele de perete. Prezenţa operelor sale este semnalată aproape anual la saloanele oficiale, iar din 1952 la expoziţiile regionale, interregionale, anuale de stat, realizând lucrări inspirate din viaţa nouă a satului. Îngenunchiat, va căuta să accepte mutilarea şi pictează tablourile ”Portretul unui fruntaş în întrecerea socialistă de la fabrica Proletarul Bacău” şi ”Compoziţie - judecarea unui sabotor în agricultură” pe care le expediază la U.A.P. Iaşi în vederea organizării unei expoziţii tematice.
O scrisoare care începe prin adresarea de ” Stimată Tovarășe Anuța” din 5 mai 1950, descrie cât se poate de acut sufeerința prin care trece artistul: A venit primăvara, tovarăşe Anuţa! Am fost obişnuit să lucrez numai pictură odată cu venirea ei (primăverii), căci aveam anual expoziţie la Bucureşti. În acest anotimp am fost întotdeauna şi trebuie să fiu în mijlocul naturii, să văd munca de primăvară. Vreau să plec la ţară, apoi spre sonde la Moineşti, Tazlăul sărat, mina de cărbuni din Comăneşti, etc, etc.”  Disperat că nu reuşea să-şi ”însuşească noile deprinderi tehnice” în realizarea lozincilor şi a meterialelor propagandistice, afectat de oboseala ochilor ”... Cred că ştiţi şi d-voastră că senzaţia unei culori anumite, care durează un anumit interval de timp are tendinţa de a se transforma  într-o senzaţie a culorii complementare respective, încât eu, încercând într-o după amiază o schiţă şi fiindu-mi ochii obosiţi de la scrisul cu roşu al lozincilor, nu am văzut altă culoare în afară de verde. Apoi şi sănătatea mi-e şubrezită: în trei luni de la 72 de kg. am ajuns la 67,5 kg....”, predă toată gestiunea şi pleacă de la fabrica ”Proletaru”.
Alte lucrări în spiritul tematicii: ”La arie”, ”Citirea presei”, ”Nuntă ţărănească”. Această din urmă lucrare, de mari dimensiuni, decorează şi în prezent, un perete de la etaj al Consiliului Judeţean Bacău. Resorturile imaginative s-au declanşat, la momentul pictării ei, într-un gest neaşteptat, surprinzător poate chiar şi pentru artist: s-a introdus pe sine în alaiul nuntaşilor prinşi în horă iar pe Ghe.Ghe. Dej printre lăutari, cântând la scripcă (vioară). Entuziasmul se resimte numaidecât, tușa capătă amploare, culorile se exaltă. Vigoarea, incisivitatea, precizia și spontaneitatea este dată de emoția care emană din  scena nunții, culoarea triumfă, e o sărbătoare la care participă toată suflarea satului. Artistul nu doar consemnează un eveniment, este preocupat mai mult să exprime sentimentul care zdruncină întreaga ființă potențând expresia, exagerează ce i se pare esențial și înlătură ceea ce pare a fi insignifiant. De asemenea, redă scene din viaţa grandioaselor şantiere ale socialismului ”Barajul de la Bicaz”, ”Greva de la Lapoş”, ”Surâzând viitorului”, ”Fruntaşi în tăierea pădurilor”, ”Şantier”, ”Şedinţă la Căminul Cultural”, ”Portret de petrolist” etc. Fără a se bucura de aprecierea artei sale, fondul sentimental nu-l părăsește. Continuă să picteze conferind modelelor o remarcabilă demnitate chiar și atunci când nu era cazul.
Moartea l-a surprins, pe acest neobosit slujitor al frumosului şi al adevărului, la 16 septembrie 1960, în plină perioadă de adaptare. A fost o prezenţă originală care te cucerea mai întâi prin distincţia figurii parcă sculptată, de o excesivă politeţe şi cuminţenie a privirii moştenită de la părinţi, modest, romantic, elegant în înfăţişare şi comportări, deosebit de sensibil. Nicu Enea viețuiește prin culoare, unica armă prin care a învins. În 1961, la un an de la moartea artistului, Muzeul regional organiza prima expoziţie retrospectivă în semn de omagiu.
Timpul şi iubirea îşi pune amprenta pe ceea ce rămâne, creaţia unui artist într-o anume etapă istorică. În decembrie 1970, Elvira Enea a făcut generoasa donaţie Complexului muzeal judeţean Bacău, imobilul, mobilierul, obiectele personale ale pictorului, o importantă colecţie de grafică şi pictură realizate de artist, cât și corespondența din care reiese o poveste de dragoste gingașă, și pare-se nemuritoare. Gestul de dăruire totală a Elvirei nu înseamnă o utopie a iubirii universale ci o credinţă şi o voinţă adâncă a ei. Renunţarea la sine într-o asemenea idealitate este aureolă şi nu suferinţă zădarnică, martirajul Elvirei consemnând începutul şi nu încheierea vieţii. Opera creată de cel care a divinizat-o le-a oferit şansa nemuririi amândurora.
Valorificarea integrală a creaţiei şi personalităţii artistului se face fără îndoială prin Casa memorială Nicu Enea din cadrul Complexului Muzeal Județean, recompunând  cadrul de viaţă şi muncă al pictorului care şi-a legat destinul de oraşul Bacău.



1 - Nicu Enea - Radiografia unui destin artistic, Doru Kalmuski, editat de Muzeul Județean de Artă Bacău, 1997;


Bibliografie:
1 - Nicu Enea, Grigore Coban, Muzeul Județean de Istorie și Artă Bacău, 1979;
2. - Nicu Enea - Radiografia unui destin artistic, Doru Kalmuski, editat de Muzeul Județean de Artă Bacău, 1997;

 Muzeograf,